Prea multa vreme a trecut de cand nu am scris despre inginerul fara inima.

Acest personaj nu trebuie lasat sa se odihneasca in pace. Ci a lui cenusa de om in mod curios viu se cade rascolita in permanenta. Chiar de e plecat pe taramuri indepartate, de soare si asiatici pline, unde nu exista durere si nici intristare.

Fostul meu sot, inginerul fara inima, avea mai multe metehne. Acum despre inca una dintre ele, una inrobitoare.

El adora sa doarma si/sau macar sa leneveasca. Pasamite avea inginerul asta o pofta nebuna sa isi traiasca viata cu tenul foarte intins si zero cearcane. Altfel nu imi inchipui cum de sedea el intins in pat taman cand era mai frumos afara si pasarelele cantau mai cu foc si norii faceau figurine mai cu spor.

Ca o fetita cu chibrituri dar una inchisa in interior, ma uitam cu jind la orice era afara. Socoteam cu obida orele care se scurgeau fara rost, pe langa vreo canapea, in fata vreunui televizor, la capataiul acestui barbat.

Nu stiu sa socotesc cate duminici sunt in 7 ani. Dar probabil ca prea multe, din moment ce inginerul fara inima a reusit sa mi le otraveasca pe toate, si pe cele ce au urmat. Caci si acum o duminica imi face rau, daca e goala. Mi-e frica de duminicile fara rost ca de gandaci.

Duminicile mele trebuie sa sfaraie de activitati, treaba si tot felul de bunatati pentru a nu ma face sa plang. Inginerul fara inima a plecat dar a lasat insamantat in cireasa un fel de boala sezoniera. Una care se activeaza cand mi-e lumea mai draga si mai ales cand cred ca am scapat.

Dar eu ma dau in continuare cu dezinfectat si pana la urma sper sa scap. Nu mor ciresele cand vor inginerii, fie ei si unii mari si fara inima.

Vreau sa zic acum ce-am facut ok in 2011. Pun de-o restrospectiva de mai mare frumusetea.

M-am apucat de gatit serios. Adica pot spune ca nicio masa cireseasca nu e luata chiar la intamplare. Brusc imi face placere sa ma ingrijesc de mesele mele zilnice. Sigur, nu fac musaca si ciulama si ghiveci de legume in fiecare zi. Dar mai o ciorbita, mai o salata, mai o mazare, mai niste sandvisuri muncite putin tot fac.

Am fost intr-un loc glorios. Am descoperit Bali, unul dintre cele mai tari locuri de pe pamant. Si nu doar peisajul e mare vrajitor. Ci si oamenii, si bucatele scufundate in lapte de cocos. Si fluturii mari si negri, de matase.

Am intalnit un barbat misto. Barbati misto sunt multi, nu-i vorba. Si eu incerc sa am mereu o masa critica de asemenea personaje lange mine. Dar barbatul asta e misto pentru mine. Langa el, cireasa este o femeie draguta, palita cu bata armoniei, si nu un pitbul.

Apoi, m-am si deschis in fel si chip la tot felul de lucruri noi. Am pipait cu mustetile mele tematoare tot felul de activitati care inainte mi se pareau in afara sferei de interese din livada. Am incercat marile cu toate degetele, chiar si cu cele de la picioare. Atat de bogat a fost anul in luceferi, pahare de vin si sebet de zmeura.

Tot anul trecut am reluat si ingrosat legaturile de prietenie pe care le mai lasasem din greseala pe tanjala. Am dereticat prin sentimente amortite, am scos de la naftalina prietenii la radacina carora nu mai sapasem de nepermis de multa vreme.

Rezultatul general a fost unul bun. Si mi-am asternut un culcus bun pentru 2012. Un an care ma mangaie pe cap aproape in fiecare zi.

Cine stie ce spun, sa aiba satisfactia ca cineva intelege profund si empatizeaza. Cine nu, sa ia aminte. E probabil interesant sa stii cum se scriu materialele, cand scrisul este ceva zilnic, parte integranta din fiecare platouas.

Scrisul este exact ca mulsul. In sensul ca in fiecare zi trebuie hranit cate cineva, asta e sigur. Cand am noroc, ma mulg doar pentru cineva anume si merge repede. Dar uneori trebuie sa ma mulg suficient pentru 3-4 entitati diferite.

Cand lucrurile stau asa, adica trebuie sa ma mulg mult si eficient, sunt emotionata dinainte sa ma trezesc. Fac incantatii de cu noaptea in cap sa am lapte suficient. Imi pipai sanii/imaginatia, sa vad de unde pot scoate cel mai mult si cu ce urmari sau foloase.

De multe ori mulsul merge din inertie si beneficiarii nu mor de foame. Doar am sanii mari si imaginatia forte. Dar mulsul nu merge chiar mereu bine merci. Uneori ma mulg intai calm, cu speranta, si totusi ioc lapte/cuvinte potrivite. Atunci incepe cireasa sa se mulga salbatic, fara mila, haiduceste.

Orice picatura/idee este binevenita si nu se pierde nimic. In scris, tot ce ai muls, bun sau rau, trebuie sa ajunga undeva. Cuvintele nu pot fi aruncate la birou. Cine scrie stie ca nu se face cum vezi in filmele cu pictori excentrici, care strica, avand multe spume la gura, panze la care au lucrat luni de zile.

Omul care scrie zilnic tremura pentru fiecare cuvant al lui. Il ia la san, il leagana, il imblanzeste. Chiar si cuvintele proaste sunt puse undeva, la dospit. Apoi mergi din nou la ele, le mangai pe cap si le rogi sa sune bine. Ba nu, le implori.

Cam asa face si o mama care se mulge pentru al ei prunc, din cate am priceput. Pune in laptele ala tot ce are mai bun si nu da uitarii/pierzaniei nicio picatura.

Buna dimineata.

Ma fascineaza meseriile prezente in nomenclatorul tarilor nordice.

Oamenii astia din nordul continentului, asa zis reci, se ocupa o sumedenie cu lucruri mici si specializate. Ati ramane trazniti sa banuiti cum traiesc si se organizeaza ei. Bine, nimic de zis. Si cu mintea inflacarata de gandul asta, am dat peste o situatie curioasa. O buna oportunitate de munca, daca as fi data maine afara.

Am aterizat la otopeni in crucea noptii. Prea tarziu pentru a mai gasi un transport in comun. Telefonul era blocat. Mi-am dat seama ca trebuie sa ma descurc cumva cu celebrii nemernici de taximetristi care iau pielea bietului calator care ajunge sa le dea binete.

Am fost directionata catre primul. Norocul meu. Un barbat tanar si sfios, nu stiu cum ajunsese sa fie rechin de meserie. I-am spus uite, o sa fiu sincera, sunt atat de obosita. Vreau sa ma duceti pana la primul taxi normal, ca dumneavoastra sunteti mult mai scump. Aoleu ce-mi faci cireaso, mi-a zis. De cand astept o cursa si tu vii cu chestia asta. Oooof. Ia mai bine sa te invat ceva. Ia-ti tu valijoara si du-te de-aici. Du-te mai incolo, coboara scara aia si o sa gasesti taxi normal. Sa-i dea Dumnezeu sanatate acestui barbat tanar.

Asa am facut. Doar ca nu am dat peste un taxi chiar normal. Ci peste un gras neplacut de la o firma despre stiam ca e ok. Era din ala cu tricoul ridicat de atata burta. Dar grasul stia ca sunt la ananghie si ca ploua si ca m-au lasat nervii. Asa ca mi-a vorbit rastit si mi-a cerut o suma mai mica decat aia de sus dar tot mare. Am negociat putin si a acceptat cu multa sila sa ma duca acasa.

Peste o saptamana iar am ajuns la Otopeni seara. Telefonul mergea si nu era chiar miezul noptii dar acum stiam smecheria. Ca un facut, o doamna imi zice cat cred eu ca o sa plateasca ea pana la gara. Ii spun cucoanei chestia cu scarita. Si bang, m-a lovit. Asta as putea sa fac eu. Sa sed la otopeni si, contra a, sa zicem, 5 lei si o imbratisare, sa ma incoronez cercetasul in fruntea unui grup mereu nou de oameni pe care sa ii scot la liman. Sa ii feresc de taxiurile cele mai rele. Sa ii las in bratele pofticioase ale taxiurilor mai ok dar nu tocmai ok. In lumea de rechini sinistri generata si pastorita de catre aeroport, eu sa fiu cel mai mic si mai simpatic rechin. Minion, cu vorbe calde si dulci, si mai ales surazator.

Da, nordicii ar ramane trazniti de cum am inteles eu sa-mi gasesc un job de nisa.

Cireasa e prietenoasa din fire. Dar acum, ca si-a dat seama de niste lucruri esentiale, o sa fie cu 46% mai prietenoasa decat tot ce s-a vazut pana in prezent.

Preludiu: acest post este aparent trist dar de fapt indeamna la o mare veselie si pofta de viata.

Ideea mi-a venit cu ocazia unei inmormantari. Sa nu ne intristam insa, dragi nuntasi, caci e de bine. M-am gandit la urmatoarea situatie. Ca atunci cand cineva drag care sta departe e grav bolnav sau moare, ne gasim vreme sa mergem la capataiul trist sau disparitia oficiala a corpului.

Ni se pare ca-i datoram celui tare bolnav sau mort atata lucru, prezenta noastra adica. Ca ne-a placut de el si e un fel de omagiu. Din punct de vedere social este considerat inacceptabil sa lipsesti de la bagarea in pamant a cuiva care ti-a fost apropiat. Si brusc gasesti zile libere si resurse si bani de benzina si chemare si tot ce trebuie.

Si tot gandindu-ma eu asa, mi-am dat seama ca este probabil mult mai important sa fii alaturi de persoana cu pricina cat timp rade si vorbeste si povesteste si iti mai si gateste ceva bun. Cand mergi la inmormantare te prezinti in fata unei carcase. Sau, mai frumos spus, un corp despre care convenim sa credem ca era cutarica.

Dar cred ca strategia castigatoare este asta. Sa fac eforturi sa fiu prezenta la evenimentele importante din viata oamenilor dragi atat timp cat ei sunt vii si calzi si sanatosi. E drept, o sa ma coste mai mult. E adevarat ca o sa implice eforturi mai mari si complicatii zeci.

Dar daca ma port bine cu un om cat timp e sanatos si in viata. Si daca ma interesez cum se cade de toate ale lui, eu cred ca pot chiar lipsi de la inmormantare, fluierand. Concluzia ar fi asa.

Hai sa mergem acum, chiar daca e greu. Nu cand moare cineva si nu mai e nimic de facut, inafara de un buchet de flori pe care nu le miroase oricum nimeni. Ci hai sa mergem cat e in viata si ne cheama la diversele lui evenimente vitale.

Sa fim acolo de ziua lui, Craciun, logodna, aniversarea casatoriei sau cand a facut o ciorba buna. Chiar daca ciorba e la 470 de kilometri pe serpentine sau, pentru a o gusta, musai sa luam avionul. Ca sa nu mai zic de situatia penibila cand ciorba e in alt cartier din orasul nostru, care nu prea ne place, si alegem sa stam acasa.

Ce daca e departe. Ce daca e greu. Hai.