Vorbeam deunazi cu un fruct apropiat despre sufletele pereche.
O discutie veche, la care gasim mereu ceva nou si stralucitor si tulburator de adaugat. Apoi ne linistim si mai lasam sa treaca o vreme si iar ne apucam, de unde am lasat. Si sporovaiam noi despre jalea ce te apuca pe tine, fiinta umana, cand crezi ca ai dat peste unul pentru imperechere pe viata si de fapt amarnic te-ai inselat. Pam pam.
Si am ajuns cu discutia la faptul ca noi, oamenii, avem incrustata in suflet chestia asta speciala. Ideea asta culturala cum ca trebuie sa facem lucrul ala numit coabitare sau dragoste impartasita sau parteneriat emotional musai pe viata. Si musai monogam. Si musai sa ne iasa din primele incercari, ca altfel ne apuca depresia.
Si apoi eu m-am gandit la animale, tot mamifere, ca si noi. Ca ele sunt mai calme si mai decise sa-si accepte cu serenitate si demnitate soarta legata de neimplinirea vietii lor sentimentale. Iar apoi mi-am dat seama ca de fapt habar nu am daca lucrurile stau asa. Animalele nu plang si nu vorbesc.
Deci cum as putea eu sa ma prind ca ele sunt ok cand se despart. E doar o presupunere exagerata din partea mea faptul ca, daca ele nu se dau cu capul de pereti si nu mananca tone de inghetata si nu isi tund si isi vopsesc parul intr-o culoare socanta, inseamna ca nu sufera. Bad cherry, bad.
Probabil ca nici lor nu le vine chiar la indemana faptul ca un animal le lasa gravide. Le promite marea cu sarea si armonie vesnica si hrana adusa in cuib pe viata si lugulugu. Si asta se intampla in fata intregului card de alte animale. Incat atunci cand dragostea animala trece, si animalele se despart, dezonoarea e totala.
Cred ca socul unei iubiri care se termina la fel de urat pe cat de frumos a inceput e mare si la om si la animal. Doar ca noi ne vaicarim si ne sunam toate prietenele si avem cearcane. In timp ce animalele poate ca mananca mai putina iarba. Sau se bucura mai putin de soare. Sau n-au chef sa faca baie.
