Am vazut un biciclist la stop, langa cladire. Tu pe un tarm, eu pe altul / La mijloc ne leaga cerul albastru.
M-am holbat eu ce m-am holbat la el, caci arata foarte bine. Biciclisti sunt cata gaza cata frunza cata barba. Dar biciclisti cu proportii grozave intre umeri, fund si alte coordonate corporale, nu. Biciclistul asta era admirabil.
Inalt, cu umeri lati, cu parul nici lung nici scurt. Parea nici calare nici pe jos, nici bine imbracat, nici prea dezbracat. Taman cum trebuie. Pana la urma, strivit de laserele din privirea mea care nu se mai putea dezlipi, s-a uitat si el. N-a mai avut incotro. Dar nu pot sa mint si sa spun ca mi-a aratat un interes viu. Poate mai degraba unul mort in fasa.
Vazand asa, am incalecat pe-o sa si m-am indepartat, demna nevoie mare. Am si eu mandria mea.
Doar ca ieri, a doua zi dupa incidentul biciclistic neperformant, luam pranzul in parc. Uitasem intreaga tarasenie caci daca se petrece ceva ce nu-mi place, fac imediat curat in urma mea. Eram tot pe langa cladire, cu inca doua colege. Eu cu tocanita mea micul paris, ele cu pepene, cozonac, sandvisuri bine gandite. Aveam chiar si furculite de metal.
Ne simteam grozav. Pasarelele ciripeau. Le-am propus sa ne dam in caluti, respectiv masinute. O treime dintre noi n-a vrut, asta e. Tot era foarte bine. Cand, vaj-vaj-vaj si vaj-vaj-vaj, trece vitezomanul de biciclistul cu pricina. Mi-a fost suficient sa vad un umar si cateva suvite de par ca sa ma prind ca e acelasi personaj.
Fiti amabil…imi vine sa ingaim, luptandu-ma cu penultimul cartof imbibat in marar si bulion. Ti-ai gasit. Poate stiti vorba aia, cand musca venise, calul plecase. Adica nu mai era cazul, nu aveam cui sa-i mai adresez vreo cerere. Si atunci, potentata de celelalte doua participante la pranz, am pus la cale o strategie pentru eventuale viitoare intalniri de gradul asta.
Cum zaresc biciclistul, sa ma intind repede de-a curmezisul drumului sau. Sa nu tin seama de locul in care ne intalnim. Fie zebra, fie parc, fie un lac cu crocodili infometati sau pista de incercari a unor piloti de curse, eu sa ma pun de-a latul si sa play almost dead.
Daca se poate sa icnesc niste sunete ciudate din gat, si mai bine. Sau oricum sa intreprind ceva ciudat, incat sa-l fac sa se opreasca. Apoi mai vedem noi. Important e sa nu mai goneasca asa pe langa cireasa. Ca si cum ea nici n-ar exista. Odata ce ma cunosti, nu mai poti sta chiar indiferent, se stie.
Acestea ziind fise, as putea sa investesc in relatia mea cu biciclistul pe care incerc sa-l (sur)prind. Si sa-mi petrec pauza de pranz in picioare, o ora. Intre zebra unde l-am vazut prima data si parcul unde l-am ochit in zbor a doua oara. Ce-o sa mai radem si ce-o sa ne mai distram. Sau as putea sa invat inca o limba straina. Sau sa plantez un copac. Sau.
