toc de femeie

mai 25th, 2010

El venea spre ea, cam sfios. Dar abia cand era la cateva blocuri distanta, a inceput frica aia mare, care cere sa tragi pe tine vestitii pantaloni maro ai lui Stefan cel Mare (la sfat).

Pierdea curaj pe masura ce mergea, cam cum am vazut in filmele americane ca pierde omul ranit in batalie sange, incercand sa ajunga la loc sigur. Dar oare se indreapta incotro trebuie? Adica locul ala spre care se taraie fizic/emotional, o fi sigur?

Ea s-a tot gandit cu ce sa se imbrace. Fluturul din stomac, unul singur, dar mare de tot si de culoare mov inchis de catifea si care falfaie in continuu, ca un bezmetic, o tot chinuia. Schimba rochie dupa fusta. Si, cand in sfarsit s-a hotarat asupra hainelor, cu ce ne incaltam acum.

Pana la urma a ales o pereche de pantofi cu toc, sa-l impresioneze. Fie ce-o fi. O mai vazuse in conversi si e bine sa vada ca s-a maturizat. Macar asa ii taie din start pofta sa o faca fata fara minte. Daca ar mai avea cumva pofta asta. Dar ea credea ca nu, el nu mai are. Altele sunt acum lucrurile.

Se vedeau dupa multa vreme si aveau amandoi sentimente amestecate. Dupa atata raceala, o noua involburare parea sa scoata din ei tot ce aveau mai pretios. Si bune si rele, impletite la intamplare, intr-un nod marinaresc de li se facea parul maciuca.

Le era si frica dar si pofta dar si groaza dar si tremurici de placere a sperantei. Oare chiar o sa le iasa de data asta? Oare se poate lipi cu lipinol si scoci si picatura si leocoplast si scuipat si sange si orice altceva fusese inainte?

A ajuns si a vazut-o, ea ajunsese. Mai palida putin decat ultima data. Dar straveziul asta al carnii ii statea bine, o facea mai comestibila. Ea si-a dat seama ca el incaruntise putin la tampla dreapta, mai mult. Oare supararile pe ce parte stau, cand stau?

A inceput sa ploua brusc si rochia ei i s-a lipit de coapse si sfarcurile au devenit mari, asa de mari ca ne-am speriat toti. Ei i-a rasarit in mana o vata de zahar pufoasa precum coafura unei doamne de la o curte a unui rege ludovic. Alaturi s-a ridicat din pamant, din asfalt verde un carusel si calusei si tot ce trebuie pentru un final fericit.

El a inceput sa alerge catre ea. Ea catre el. Acum erau siguri, o sa fie bine. De ce s-or di speriat atat. Ea, neobisnuita cu alergatul dupa/catre/cu/pentru barbati, a calcat stramb. Flecul stang i-a sarit in aer si s-a pierdut in harababura emotiei reintalnirii, undeva pe-aproape, in zona de nord a orasului.

Apoi i s-a rupt si tocul cu totul. Dar asta n-a oprit-o. Si-a scos sandalele entuziasta si s-a aruncat la el in brate, care a primit-o cu placere si a rotit-o pana ea a ametit groaznic. Dar asa se face cand esti fericit. Chiar daca ploua.

Au plecat inlantuiti, un singur om, unul cu o tampla incaruntita si piele stravezie. Era ora 8:08, pe inserat, in cartierul floreasca. Flecul a zacut singur peste noapte, cu partea ascutita in sus. Dimineata, cireasa vijelioasa si intarzianda deja la conferinta de presa pentru TIFF, s-a aruncat in masina.

Cu roata din spate a calcat, ce ironie, taman pe el. Roata s-a desumflat imediat si total. Baietii de la blocul de vizavi au oprit-o, i-au scos roata beteaga, i-au pus una mai subtire si i-au aratat ce provocase dezastrul. Un flec dintr-un toc de femeie.

La inceput, cireasa s-a incruntat, vrand sa slobozeasca blesteme. Apoi, s-a gandit ca toate s-au petrecut precum un etaj mai sus si s-a linistit. E bine ca cei doi sunt acum impreuna din nou. Urmeaza un plan de vulcanizare.

cireasa si pipi pe ea

mai 25th, 2010

Cireasa tine foarte multe la imaginea ei. Care de altfel e buna si ingrijita cum trebuie. Udata cu multa atentie si implicare. Retineti cuvantul udata. ca o plantuta de care ai grija bine, astfel incat sa ramana nepatata. Retineti cuvantul nepatata.

Si totusi exista o situatie in care, cand alunec, nu mai am nimic de zis. Pur si simplu e asa de umilitoare, incat mi se pleostesc urechile, chiar cand nu afla nimeni ce-am patit. Si reusesc cumva, prin nonsalanta mimata si miscari agere, sa pitesc rusinea ce-am patimit.

Este atunci cand, din motive de context (deal/vale/frica de a nu fi prinsa/sila de atingerea cu locul in care se desfasoara actiunea), in tot cazul pozitia proasta in care fac pipi, cireasa face pipi pe pantofi si/sau pantaloni.

Cum necum, de obicei nu descoper asta decat cand e prea tarziu si deci actul complet ireparabil. Cum necum, cand asta se intampla, nu vorbim de trei stropi. Ci de o intraga bucata de material de culoare mai inchisa, care sta marturie celor intamplate.

O vreme jelesc cele intamplate. Niciodata nu pot sa fac pipi pe conversi sau fust sau pantaloni si sa plec imediat de la locul faptul. A trecut mult timp de cand ma ocup cu asta si inca nu, nicio imbunatatire la partea emotionala. Sufar ca un caine mic si stau putin acolo unde am facut ce-am facut, cu speranta ca dispare.

Cand realizeaza implacabilul asta, cireasa incepe sa capete obiceiuri de mangusta. Acel animalut sau poate altul pentru ca habar n-am ce face o mangusta, care se strecoara ager si nevazut pana unde are nevoie. Ma lipesc de ziduri, selectez bob cu bob rute ocolitoare, pe unde ma gandesc ca intalnesc cei mai putini oameni.

De obicei asta se intampla la restaurant sau la un picnic in natura sau la mare, in conditii vitrege. Asa ca apoi, odata ajunsa inapoi, in adunarea de prieteni de unde plecasem, ma comport nenatural. Fie ma las coplesita de tristete nejustificata. Simt udul si nu pot sa trec psihic peste el.

Fie afisez o veselie nejustificata, pentru ca impiedica publicul prezent sa se prinda ca e ceva in neregula si mai ales ce anume. Si nici ca ma mai ridic de jos pana cand nu scrutez, cu ochii mei de soim, starea de uscare a fostului ud.

Ce rusinica obrazului subtire de cireasa. Si ce destin implacabil, sa pateasca ea asa uneori, din graba care strica o gramada de treaba. Sau neatentie si cap in nori. Adica exact conditiile specifice necesare pentru momentul cand loveste nefacuta. Cireasa mai face pipi pe bucati din ea, cateodata. Of si iar of.

cireasa si obezitatea altora

mai 21st, 2010

Intamplarea face si desface ca cireasa sa fie expusa in ultima vreme unui numar extraordinar de materiale/discutii/intalniri despre obezitate. Mai ales in calitatea de partener al ZEIO, adica Ziua Europeana Impotriva Obezitatii.

Si pentru ca a avut niste minirevelatii si pentru ca, atunci cand ti se intampla asa ceva, nu e ok sa taci despre ele, uite-o. Cireasa vrea sa spuna cum e cu obezitatea si ce sa facem sa nu ajungem cu niciun chip acolo. Si de fapt, cum eu si cititorii mei nu suntem o gasca de obezi, cum sa facem sa mancam ok, in general.

Tadaa. Obezitatea este cauzata de faptul ca mancam prost. Asta inseamna: cantitati prea mari, care contin prea multe grasimi, cu prea mult sare si prea multa paine, la care cocktail molotov adaugam prea mult alcool. Si daca nici nu facem sport, e gata ciorba.

Asta e ceva ce stiam si noi asa, in sinea noastra. Dar altceva e cand ti se spune ca daca continui asa, viata ta o sa ia cele mai rele poteci. Recunosc ca mie mi-a bagat putin mintile in cap, chiar daca ma tot laud eu ca am talie de viespe. Se pare ca suntem pe locul 3 in Europa la numarul de obezi din cauza culturii noastre legate de mancare. Complet gresita cultura, de altfel.

Am auzit pentru prima data termenii de „globesity” si „diabezitate”. Primul se refera la faptul ca fenomenul este incredibil de raspandit. Si al doilea la faptul ca diabetul zaharat de tip 2 este strict legat de obezitate. Se strang in brate si nici ca-si mai dau drumul.

Uite cirefele. Pot sa va spun ca sunt 140 de milioane in America de Nord, 220 de miloane in Europa (adica jumatate dintre adulti si 1 din 5 copii) si 800 de milioane in restul lumii. Ponderea femeilor obeze e mult mai mare decat a barbatilor.

E bine de stiut ca avem nevoie de 20 de minute, dupa ce am mancat, pentru ca centrul foamei sa comunice creierului senzatia de satietate. Daca mancam mai repede de atat, chiar o cantitate suficienta de mancare, trebuie sa asteptam durata asta: 20 de minute.

Doar dupa ce ele trec o sa stim daca ne mai trebuie ceva pe bune. Altfel o sa ni se para ca tot flamanzi suntem si o sa mai adaugam ceva, care de fapt este un surplus. Care o sa se puna pe maini, burta, coapse, fund si spate. Brr.

E cica la fel de important (pe mine m-au convins) sa nu faci nimic altceva in timp ce mananci. Mai auzisem eu teoria asta, dar pentru ca nu-i gaseam explicatia, credeam ca e bullshit. Cica nu. Doar in felul asta, daca te concentrezi asupra mancarii din fata, o sa constientizezi bine actul de a lua masa.

Altfel, daca te distragi cu alte chestii, adica citit/mess/tv/discutie, risti sa te trezesti cu farfuria goala, dar fara sa fi inregistrat procesul in sine. Si ti se pare ca iti mai trebuie, ca n-ai inteles nimic din masa cu pricina si apar frustrari mari si ceri supliment. So wrong. Asta se intampla mai ales daca esti mancau si vrajit de mancare in general.

Teoriile cu termina tot din farfurie, hai sa mancam asta ca se strica si e pacat sa aruncam mancarea sunt anticristul. La fel si aaa, vad ca esti trist in seara asta, lasa ca iti pregatesc eu ceva bun si o sa te binedispui. Sunt cele mai rele. Faptul ca oamenii acceseaza mancarea ca ajutor psihologic atunci cand au anumite emotii duce la dezastru sigur. Jos cu ideile astea.

Tristetea nu trece daca mancam ceva bun, ceva-ul ala reuseste doar sa te ingrase si asta o sa te deprime si mai tare. Nu, nu trebuie sa termini tot ce ai in farfurie si nici nu e pacat sa arunci mancare. Daca ti-e asa de mila de ea, cumpara mai putin. Asa o sa ai si mai multi bani si o sa arati si mai bine.

Am aflat ca obezitatea este o boala comportamentala si ca 10% dintre oamenii afectati de obezitate sunt pe bune bolnavi. Restul sunt doar persoane care nu stiu sa spuna nu prajiturilor, prajelii, painicii muiate in sos si altor bunatati. Dar ca ele fac asta nu doar de pofta si lipsa vointa, cum banuiam eu, ci si pentru ca incearca sa acopere cu mancare diverse mici/medii/mari probleme psihice sau emotionale.

Eu as mai trage de urechi si bunicile si matusile care indoapa copiii in mod iresponsabil cu bomboane si snitel cu cartofi prajiti si portii triple din orice, sa nu cumva sa moara nepotul de foame. Sa moara mai bine de grasime si rusinea ca nu se joaca nimeni cu el, ca e gras.

S-a discutat si faptul ca modul de viata trepidant in care traim ne face sa alegem solutii meschine atunci cand e vorba despre mancare: semipreparate, junk food, snacks-uri, patiserie si alte lucruri care sunt numite pe nedrept hrana, pentru ca ele nu ne aduc nimic bun in corp. Doar slana pe solduri si brate si burta.

Si cineva a povestit ca a vrut sa vada daca e adevarat mitul protrivit caruia sa mananci sanatos costa mai scump. Raspunsul este nu, costa la fel. Doar ca iti trebuie mai mult timp pentru a prepara mancarea sanatoasa. Dar cred ca acest lucru este bun si din punct de vedere psihologic, nu doar hranitor.

Reflectati un pic de tot. Azi, 22 mai, este ZEIO.

protestatarii, forfecuta, ambasada, gunoiul si cireasa

mai 20th, 2010

Nu altii cum sunt, dar cred ca sunt mai buni ca mine la acest capitol. Cand e vorba sa merg la circa financiara, notar, doctor intr-un spital, avocat, primarie sau ambasada, ma pierd cu firea.

Ii trebuie ciresei pregatire psihologica, si nu putina. Luni de zile sta cu numarul de telefon al oficialului/functionarului/entitatii pe care trebuie sa o contacteze. Il tine sucalit in pumn sau lipit pe birou sau strecurat in to do-ul zilnic sau scris pe fruntea ei si a altora.

Cireasa are planificat in cap pana la ultimul detaliu intreaga abordare, pana sa aiba curajul sa ia notarul/doctorul/avocatul/functionarul de coarne, dupa caz, si sa intreprinda ceva.

Acum este cazul unei ambasade si este de obtinut o viza. I-a luat ciresei decizia de a intra pe net pentru a citi conditiile de indeplinit 3 saptamani. De cand s-a apucat, a aprofundat dumneaei termenii impusi timp de alte 2 saptamani.

A vorbit cireasa temeinic cu o matusa din titan si o verisoara aflat peste ocean (poezie) despre cum cred ele ca sta treaba cu viza si obtinerea ei timp de 2 luni, aproape in fiecare zi. I-a luat 5 zile lucratoare sa afle adresa ambasadei si sa o localizeze (cireasa, acest detectiv particular) pe harta orasului.

Pana a adunat toate actele necesare, cireasa a muncit temeinic timp de 4 saptamani. Apoi a aflat programul de lucru cu publicul (2 zile lucratoare, timp in care a avut/simtit si multe intrebari si temeri si dubii. Apoi a decis, intr-un final, si a ales ziua potrivita pentru descins la ambasada.

Se potriveste treaba ca ambasada e langa Kiseleff iar in ziua cand a ales cireasa, dupa 2 luni de ganduri si tatonari, Bucurestiul este sufocat. Este calare pe el cea mai mare cantitate de oameni revoltati si totusi tristi de la revolutie incoace.

Incearca cireasa sa se apropie cat poate cu masina. Apoi i se zadarniceste trecerea si inainteaza pe jos. Inainteaza prin ploaie, alaturi de marusurile de protestatari care se strang rauri-rauri spre marele afluent: sarpele gros si omenesc al deznadejdii.

Cireasa reuseste sa intre in anticamera ambasadei inarmata cu tot ce credea ca are nevoie. Dar uite ca are ceva in plus. O forfecuta de unghii si o bucata de paine. Ceva de neacceptat intr-o ambasada. Incearca cireasa sa-l induplece pe domnuul chiar dragut, cu manusi, de la intrare, sa o lase sa bage forfecuta dimpreuna cu aparatul foto, telefonul mobil inchis si reportofonul, in seiful ambassadei. Acces denied.

Cireaso, aici avem camere, si in ambasada, nici macar in seiful ei de dinainte de intrare, nu putem tine un obiect taios. Pleaca acum si intoarce-te fara forfecuta si paine. Si mai adauga: noua nu ne pasa unde lasi astea. Si acum imi face cu ochiul, a complicitate.

Iese cireasa si da ochi, in plin Kiseleff, cu protestatarii si niste jandarmi. O ia pe gazon, ca sa arda etape, se opreste langa primul cos de gunoi si zvarle in el forfecuta si painea. Un jandarm este cat pe ce sa o retina, pentru ca e suspecta. Poate are o bomba. Poate e nebuna. Poate pur si simplu trebuie cercetata. Dar nu apuca sa ma apuce, ca eu ma refugiez inapoi in ambasada.

Ai forfecuta, cireaso? intreaba paznicul amabil. Nu, domnule. Super, cireaso. Intra dumneaei, isi depune icrele in seiful in care avea voie orice dar nu paine si forfecuta. Ajunge la ghiseu. Si dupa vreo ora iese. In plin Kiseleff, in plina manifestatie sindicala. Traverseaza gazonul in graba si ajunge la cosul de gunoi.

Langa el, aceiasi gardieni banuitori care o banuisera pe cireasa de netrebnicii inca de prima oara. Cireasa se apleaca, intra 3 sferturi in cosul de gunoi si se apuca si scobeste in el dupa forfecuta. Gaseste si painea, invelita intr-o punga alba, dar o lasa acolo. Ia forfecuta, se uita jenata spre gardieni si se explica.

Stiti, nu m-au lasat in ambasada cu forfecuta asta. Dar are valoare sentimentala, trebuie sa o iau. Nu pot fara ea. Gardienii inteleg pe data intreaga manevra si mai ca se intampla ca la americani. Dau sa aplaude cireasa si istetimea ei de a rezolva o situatie spinoasa sau, de ce sa nu zicem, mai ales ca in ea este implicata si o forfecuta, o situatie taioasa.

caii si puii si prince of persia

mai 19th, 2010

Exista martori in viata care pot atesta ca primele cuvinte pe care cireasa le-a zis nu au fost mama si tata. Ci puii si caii.

De ce asa, s-au intrebat ai mei. La un moment dat s-au plictitsit si nu s-au mai intrebat nimic. Eu insa n-am uitat asa lucru de mare minune si mai tarziu am si inteles de ce.

Am zis premonitoriu caii pentru ca asta e animalul meu preferat. Si pentru ca ai mei, pe cand avea cireasa nubila cam 13 ani, nu au reusit sa ma tina departe de grajd, decat exercitandu-si pater si maternitatea cu forta.

Eram minora, am cazut rau, trebuie sa recunosc ca in cap, si am ajuns cu jumate de corp in ghips. Ei au zis nu mai ai voie. Ceea ce mi-a schimbat viata cu totul si cu totul. Altfel si acum as fi sters caii cu fan si as fi purtat mereu morcovi in buzunare ca sa le fac surprize si as fi avut unghiile negre de la calcaturile lor dragastoase. Dar e bine in livada actuala, nu ma plang.

Si puii pentru ca, crescuta fiind, am descoperit magia barbatilor tineri, prea tineri. Adica ai puilor cuiva. Rar reusesc sa nu ma emotionez cand vad barbati si baieti tineri. Din cei care n-au reusit sa dea inca jos primii pufi de pe ei, precum animalutele tinere.

Tocmai m-am intors de la filmul Price of Persia. Unde m-am dus impreuna cu 30 de femei aprige, invitate fiind toate de Forum Film si hotcity.ro si Si cum sa nu fiu multumita cand in filmul asta este plin si de cai si de pui. Cai frumosi, dintre cei mai frumosi cai care se pot inchiria pentru un film cu persi. Si pui muc si sfarc.

Ba in filmul asta chiar si barbatii care nu erau pui erau tare cu vino-ncoa. Nici nu stiai la cine sa te uiti mai intai. La eroul principal, care desi cu ochi albastri si mai romantic asa, din fire, se batea ca un paraleu cu tot ce-i iesea in cale si sarea mai ceva ca Tarzan, fara sa se foloseasca de nicio liana?

Sau sa te uiti la personajul negativ, un domn la vreo 50 de ani, pentru care iti venea sa lasi tot si sa fugi cu el in lume, sa-l slujesti la nevoie si sa-i asiguri zilnic apa filtrata, hrana energetica si sosete curate? Chiar si prietenul din copilarie al eroului principal era un pui brunet cu par cret. Ce dulce imbucatura. Miam-miam.

Barbatii care ne-au auzit ca mergem la filmul asta au zis ca ne pierdem timpul, ca nu este film pentru femei si fete. Ntz ntz. S-au inselat. Taman pentru noi este facut Prince of Persia, altfel n-ar fi pus atatia barbati frumosi in el si atata romantism incat puteai sa-l mananci cu lingura, ca pe mierea din borcan, la fiecare cadru.

Si in film e doar o femeie. E drept ca una rupta din soare, sau mai bine zis rupta din noapte. O femeie cum am vrea sa fim toate de sexy si cu vino-ncoa. Culmea e ca mi-au placut chiar si bataile, organizate in stil Fratia Inelului, asa. E drept ca nimeni nu e asa de cool ca Aragorn dar nici baietii astia persani nu s-au descurcat prea rau.

Unde vreau sa ajung cu toate astea este ca am vazut Prince of Persia, un film de baieti care s-a dovedit special facut pentru fetele care stiu sa aprecieze frumosul. Ce-i carnal, si ciresei ii place. Si l-am vazut intr-o companie tare misto, la Cinema City, in Afi Palace Cotroceni.

Si va indemn si pe voi sa va duceti, orice sex oti avea. Ca e de bine.